Când iubeşti o fiinţă, momentele de reală cunoaştere sunt extrem de rare… Pe fiinţa ce o iubim o cunoaştem cu adevărat numai după ce nu o mai iubim, când am devenit lucizi, clari, seci şi goi. (Emil Cioran)
De fiecare dată ne aruncăm în mrejele iubirii inconștient, ne dorim să iubim și să fim iubiți, să trăim clipe frumoase și să ne fie bine, ne îndrăgostim din dorința de a împărtăși cu cineva tot ceea ce avem, vise și dorințe. Dar după cum se știe iubirea e oarbă, și cînd deschizi cu adevărat ochii constați ca tot ceea ce ai văzut tu a fost doar o iluzie, abia cînd acel văl al iubirii ți se ridică de pe ochi iți dai seama că persoana de care te-ai îndrăgostit nu e întocmai așa cum tu ți-ai fi dorit.
Atunci cînd investești sentimente și dorințe într-un om pe care tu l-ai iubit și pentru care ai făcut sacrificii nimic nu poate fi mai trist decît să fii dezamagit. De fiecare dată cînd ne îndrăgostim ne dorim ca cei de lînga noi să se dăruiască așa cum și noi ne dăruim, să se implice și să arate că îi pasă. Dar fiecare relație se sfîrșește la fel, cu promisiunea că nu ne vom mai arunca cu „capul înainte” , că nu vom mai pune așa ușor sentimente pentru a nu suferi din nou dar din dorința de a fi fericiti o facem de fiecare data cu riscul să se termine la fel.
Şi când simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, simți că întreg universul conspiră împotriva ta, că nimic nu mai are sens și ca totul s-a năruit. Sentimentul că nu mai poţi și că totul ți se întîmplă numai ție rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi pentru că deseori ții în tine pentru că nu vrei ca aceste frămîntări interioae să te facă vulnerabil în fața celorlalți. Suferi în tăcere și cauți puterea de a depăși momentul și a te îndragosti din nou, deși rănile deschise sînt greu de vindecat și o iubire eșuată e greu de uitat.
Femeile iubesc mai mult decât bărbaţii şi suferă mai mult decât ei (Emil Cioran)